|
catisor
Membru
Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 63
|
|
Partea aIII-a
Aparţin genului epic operele literare în care apare vocea naratorului, care relatează fapte şi întâmplări la persoana a III-a sau la persoana I, principalul mod de expunere fiind naraţiunea. Celelalte moduri de expunere (descrierea, dialogul şi monolo¬gul) dobândesc diferite funcţii. Astfel, prin descriere se fixează cadrul întâmplărilor, se redă atmosfera acţiunii, se încetineşte ritmul acesteia şi se caracterizează în mod direct personajele. Dialogul dinamizează acţiunea, fiind şi o modalitate de a pune în lumină relaţiile dintre personaje.
Faptele şi întâmplările (formând subiectul unei opere epice) sunt plasate într-un cadru spaţio-temporal şi sunt săvârşite de către personaje. Există, de asemenea, unul sau mai multe con¬flicte care declanşează acţiunea şi determină comportamentul par¬ticipanţilor la întâmplări.
Fragmentul selectat aparţine unei opere epice, deoarece pre¬zintă trăsăturile acesteia. în primul rând, prezenţa naratorului este demonstrată de verbele la persoana a III-a (primise, era, ninsese etc.). Modul de expunere predominant este naraţiunea, care se îmbină cu descrierea şi cu dialogul.
ÃŽn al doilea rând, încă din primul enunţ al textului sunt intro¬duse două dintre personaje: băiatul Bănică şi căţelul Tocănel.
ÃŽn următorul paragraf, se fixează, prin descriere, cadrul spaţio-temporal al întâmplărilor, dovedindu-se şi prin aceasta caracterul epic al fragmentului. Astfel, întâmplările se petrec iarna (era în februarie). Sintagma hiperbolizantă {ninsese o zi şi o noapte) exprimă ideea de iarnă adevărată, susţinută prin imaginea vizuală ulterioară: acum zăpezile acopereau geamul până la două palme de marginea de sus a cercevelelor. Substantivul la plural zăpezile accentuează bogăţia iernii.
ÃŽn contrast cu frigul de afară, este descrisă odaia (spaţiul în care sunt plasate cele două personaje). Atmosfera plăcută dinăuntru, cu focul din sobă şi cu mirosul de cetină, creează o stare de plă¬cere, de confort. în odaie se aude doar cântecul greierului, într-o spărtură a peretelui. în schimb, în exterior domnesc frigul şi vântul puternic. Contrastul dintre cele două spaţii este intensificat prin intermediul hiperbolei şi al personificării, care conturează imagini auditive, ce stârnesc înfiorare: vântul gonea pe sub streşini, răsucind zăpada şi aruncând-o peste coama salcâmilor.
Descrierea fixează, aşadar, coordonatele potrivite derulării unor evenimente/ întâmplări misterioase, desprinse mai ales din dialogul personajelor. Bănică, un băieţel, şi Tocănel, căţelul lui, stau în odaie într-o zi de iarnă. Cei doi se bucură de căldura fo¬cului, în timp ce afară se desfăşoară viscolul. Deranjat de cântecul unui greier din spărtura peretelui, Bănică îi cere lui Tocănel să-1 facă pe acesta să tacă, numai că Tocănel nu ştie cum să-1 găsească.
Căţelul are impresia că a bătut cineva, dar Bănică îi spune că nu a fost decât o pasăre care a lovit geamul cu aripa. Discuţia lor „alunecă" rapid spre fabulos. Astfel, cei doi se gândesc că vrabia fusese trimisă de cocoşul de lemn de pe stâlpul porţii, care era prietenul lor, pentru a le atrage atenţia că îngheaţă din cauza ză¬pezii.
Discutând despre modul în care Bănică a cunoscut cocoşul de lemn, acesta îi spune lui Tocănel că, de fapt, nu 1-a cunoscut în podgorii, la culesul viilor, ci în luncă, unde el a avut întâlnire cu toţi cocoşii de lemn. Acolo erau şi douăzeci de puişori, pe care cei mari încercau să-i înveţe să zboare. Bănică îşi aminteşte cum cocoşul i-a spus că poate zbura cu el până la nori şi 1-a pus să jure că nu va spune nimănui ce a văzut. Şi-a amintit apoi cum a venit la el un cocoş bătrân, al lui Lache Petcu, şi i-a dat mai mulţi puişori, cerându-i să se urce cu ei în salcâm şi să le dea drumul în aer. La sfârşit, căţeluşul se interesează dacă a ajuns până la urmă la nori.
Protagonistul întâmplărilor este Bănică, un băiat a cărui vârstă nu este precizată. Alături este plasat prietenul lui, căţelul Tocănel.
Absenţa portretului fizic îi conferă textului un grad mai mare de generalitate, Bănică devenind astfel simbolul tuturor co¬piilor care, în închipuire, depăşesc foarte repede graniţele realului.
Portretul moral al acestuia se desprinde în mod indirect, din fapte, vorbe, gesturi şi din relaţia cu celelalte personaje. In¬ventiv şi jucăuş, îi pune căţelului său, pe care îl prinsese de două ori cu botul într-o cratiţă, porecla Tocănel. Suflet pur şi nevino¬vat, acesta se bucură de căldura căminului, de atmosfera tihnită din odaie. în contrast cu vremea de afară, odaia apare ca un spaţiu ocrotitor.
Ca orice copil, Bănică este stăpânit de plăcerea inepuizabilă de a se juca, fie şi în închipuire. în acest sens, dialogul cu Tocănel, dezvăluie sensibilitatea şi puterea lui imaginativă. Pentru Bănică, fire naivă, totul este posibil: poate călători într-un spaţiu fabulos, poate însufleţi orice obiect, poate călători în infinit. De remarcat este rolul hiperbolei, prin intermediul căreia se accentuează capacitatea imaginativă fără limite a unui copil care poate ajunge până la nori dacă doreşte.
Caracteristicile spaţiului imaginat de Bănică scot în evidenţă nevinovăţia specifică unui copil. în luncă, atmosfera era calmă, s-au întâlnit toţi cocoşii de lemn din sat. Era lună plină şi ei toţi şedeau roată în jurul salcâmului. Prezenţa puişorilor conferă gingăşie acestui loc, iar lecţia de zbor este o acţiune care, în plan simbolic, poate reprezenta nu numai ieşirea din limitele realităţii, ci şi începutul unui drum al cunoaşterii, al descoperirii lumii. Aceeaşi lecţie o primeşte şi Bănică prin faptul că i se dau puişori în mână pe care să-i facă să zboare: scoteam câte unul din sân, îl ţineam în palmă o clipă şi pe urmă îl aruncam uşor în aer.
ÃŽn relaţia cu Tocănel, Bănică nu este foarte cinstit. Faptul, însă, că îi mărturiseşte că 1-a minţit în privinţa locului unde mersese cu cocoşul de lemn „îl salvează". Apoi, chiar dacă nu şi-a putut ţine jurământul luat atunci în luncă, din lipsă de maturitate, poate fi scuzat, deoarece din comportamentul său reiese că Tocănel este prietenul lui cel mai bun.
Personaj care stârneşte simpatia cititorului prin nevinovăţia sa, prin spiritul său jucăuş şi prin puterea sa imaginativă, Bănică este un simbol al oricărui copil cu suflet curat, care în închipuire dep㬺eşte toate limitele realului.
ÃŽn concluzie, fragmentul selectat din textul Târziu, când zăpezile sunt albastre... aparţine unei opere epice, deoarece există un narator care relatează, la persoana a III-a, întâmplări, plasate în timp şi spaţiu şi săvârşite de personaje, modul de expunere predo¬minant fiind naraţiunea.
|
|
