|
catisor
Membru
Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 63
|
|
Partea aII-a
Stimate domnule diriginte,
Elevii clasei a VIII-a de la Şcoala Generală „George Coşbuc", din Craiova, au plăcerea să vă invite la festivitatea de terminare a gimnaziului din 18.06.2007, ora 11, care va avea loc în sala de festivităţi a şcolii.
Craiova, 18.06.2007
Cu respect,
Mihai/ Mihaela Cristescu
Partea a III-a
Opera literară Uliţa copilăriei de Ionel Teodoreanu este o creaţie epică, iar fragmentul citat surprinde durerea despărţirii de tot ce înseamnă „acasă", inclusiv de amintirea propriei copilării.
Personajul principal din textul dat este un tânăr aflat la trecerea de la copilărie la adolescenţă, într-un moment de cotitură în existenţa sa: plecarea în străinătate, care implică despărţirea de spaţiul familial, de uliţa copilăriei, de propriul trecut. Numele său nu este precizat, pentru evidenţierea sa fiind folosit pronumele per¬sonal de persoana a IlI-a singular masculin. în zugrăvirea imaginii personajului se împletesc mijloacele de caracterizare directă cu cele de caracterizare indirectă, trăsăturile acestuia reieşind din compor¬tament, din gesturi, din trăiri, din relaţiile cu celelalte personaje. Naratorul nu oferă informaţii despre portretul fizic sau moral al personajului, rolul său fiind acela de a nota stările sale interioare şi de a-i descrie gesturile şi comportamentul. în schimb, personajul este caracterizat direct de către celelalte personaje: părinţii şi bu¬nicii. Din replica părinţilor reiese faptul că fiul lor se află la vârsta maturităţii: Eşti bărbat de-acum, în timp ce bunicii îşi văd nepotul încă insuficient maturizat: Tot copil eşti, măi băieţelule!, aspect ce reiese şi din diminutivul folosit. în fragmentul citat, personajul ne apare entuziast, sensibil, o fire dornică să călătorească şi să cunoască.
Personajul se dovedeşte a fi un spirit liber, trăsătură care reiese indirect din faptul că uneori, în singurătate, asculta şuierele trenu¬rilor, care îi accentuau dorinţa nerostită de a călători, dorul de pri¬begie, în interiorul său, atracţia depărtării se manifestă tumultuos {dorul de pribegie zvâcnea în el ca vântul mării în pânzele unui însufleţit catarg: îngândurându-i ochii, bombându-i fruntea, fluturându-i visurile, aplecându-i tinereţea spre viaţă şi duce la naşterea unor idealuri măreţe.
Stăpânirea de sine este o altă trăsătură a personajului. Febra plecării, pe care o resimte în ajun, îl domină şi este percepută ca o greutate plăcută, nefiind însă exteriorizată. în timp ce mama sa îi pregăteşte lucrurile, se îndreaptă spre poartă şi îşi cuprinde capul în mâni: era atâta povară în falnica bucurie care-i umplea sufletul, de-i părea că palmele lui sprijineau un soare de asfinţit. Şi sufletu-i cânta de nădejdi ca cerul toamnei de cocori. Personificarea sufletu¬lui, dublată de comparaţie, are ca efect evidenţierea intensităţii bucuriei personajului, a speranţei în propriul viitor.
O altă trăsătură a personajului este sensibilitatea care reiese din modul în care reacţionează faţă de bunicul şi tatăl său. Replicile celor doi îl emoţionează şi, dacă vorbele bunicului îl fac să i se strângă inima, cele ale tatălui îi aduc lacrimi în ochi, iar atunci când aude vocea uliţei izbucneşte în lacrimi. De altfel, el se află într-o relaţie specială cu acest personaj simbolic care este uliţa şi care concentrează în viziunea lui propria copilărie. Reproşul ei: Vezi! Toţi vin spre casă, numai tu te duci! şi lacrima pe care i-o zăreşte prin propria lacrimă, pietricica luminată de razele lunii, îl fac să conştientizeze că plecare lui nu este o simplă călătorie, că este o despărţire de fiinţele şi lucrurile de dragi, de propriul mod de viaţă. Personificarea uliţei este un mod de a evidenţia relaţia reciprocă de afecţiune dintre cei doi, iar gestul tânărului care se apleacă să mân¬gâie acest spaţiu al copilăriei dezvăluie dramatismul despărţirii.
ÃŽn acest fragment din opera literară Uliţa copilăriei, Ionel Teodoreanu ilustrează durerea cu care fiinţa umană se desparte de locul copilăriei sale, iar prin personajul creat scoate în evidenţă spiritul contradictoriu al omului: de a fi atras de necunoscut, dar de a simţi în egală măsură tristeţea plecării.
|
|
